Indignată din cauza recenzorilor

Zilele trecute am dat peste un film cu o poveste românească bazată pe realitate. Recunosc că ce m-a atras la film a fost unul dintre actori: Mark Strong. Îl găsesc irezistibil pe omul ăsta. Ce să-i fac, sunt trecută de 45 de ani, mai toți bărbații la costum mi se par fascinanți.

Din nefericire, chiar dacă actorul mă atrage grozav, n-am putut să urmăresc firul filmului mai mult de 10 minute.

M-am simțit total... ne-patriotă. Așa că m-am gândit să citesc din recenziile acestui film ca să înțeleg de ce nu mi-a plăcut filmul.

N-are sens ce spun, așa-i? 

Ar trebui să știu de ce nu-mi place ceva, nu să consult pe altcineva. 

Și totuși... de când scriu cărți și vreau să devin un autor de renume, nu mai am încredere în ceea ce cred despre filme, cărți și alte opere artistice în general. Dar mai ales, despre filme. 

Mi se pare că sunt prea critică. De aceea, citesc recenziile altora. 

Și frate, unele recenzii exprimă ceea ce simt eu, dar altele – cele mai multe – exprimă exact opusul. 

Respect opiniile tuturor, dacă-s scrise fără ură vădită gratuită. 

Ce nu suport este aroganța unora dintre acești recenzori. 

Dar și mai mult decât aroganța, detest lipsa de sensibilitate și de aici prezumția de cunoaștere absolută. 

Atotștiutorii mă calcă serios pe nervi. 

Numai părerea lor contează. 

Băi, când un om nu-și dă seama că orice părere este strict personală, nu universală și foarte puțin obiectivă, mă indignez la culme. 

Dacă un film nu-ți place – și aici nu vorbim despre modul în care actorii „joacă”  – dar de plot, este pentru că nu-i pe gustul tău. 

Nu te regăsești în scene, nu ești fan etc. 

Că sunt și acele filme în care actorii par niște copii de grădiniță, fără nici cel mai mic talent. Și-am dat peste filme cu actori așa. 

M-am crucit. Cine naiba plătește aceste creaturi anti-talent? 

Dar ăsta-i alt discurs. 

Să mă-ntorc la recenzorii ăștia, care se cred deștepții pământului. 

Chiar dacă un recenzor este profesionist – adică, care a studiat în școală, nu pe net, și poartă titlu de „critic de film, artă, carte etc.  – părerea tot personală este. 

Criticul de meserie respectă anumite reguli scrise, când își oferă părerea, dar, până la urmă, ceva personal tot transpare undeva. 

Dar nu mă iau de aceștia din urmă, n-am dreptul. 

Mă iau de criticii amatori, recenzori de ocazie, ca tine și ca mine.

Băi, când zici că un film este oribil, la ce te referi? 

Ce vrei să spui?! 

Oare nu-i chestiune de gusturi? 

Oribil este echivalent cu „nu mi-a plăcut.” 

Știi, un film oribil are și o grămadă de recenzii pozitive. 

Cum împaci capra cu varza? 

Ce e greu de înțeles că recenziile sunt păreri strict personale? 

Relativ la filmul ăsta cu o poveste românească jucată de actori de Hollywood, unul dintre recenzorii atotștiutor a scris, printre o grămadă de alte nemernicii, că românii sunt obsedați de comunism. 

Menționez că tipul nu era român. Cred. Sper, adică. 

Am rămas mască. 

Băi, arogant insensibil ce ești, tu ai idee prin ce-am trecut noi, românii, în perioada comunismului? 

Știi câți ani am trăit în comunism?! 

Ce a făcut asta din noi?!

Comunismul este încă proaspăt în memoriile celor de peste 40 de ani. 

Multe răni au rămas încă deschise și suntem acoperiți de cicatrici profunde. 

Cum poți să fii atât de insensibil, băi, ineptule?! 

Că n-ai materie cenușie n-ar trebui să fie o problemă a mea, dar ai scris o grămadă de nerozii cu scopul de a demonstra că ești deștept și m-ai scos din pepeni!!!! 

critici de duzină.